luni, 7 iunie 2010

Cartarescu, Travesti

"Singuratatea are in ea samanta nebuniei, chiar daca ai trait toata viata asa, chiar daca esti adaptat la singuratate si la frustrare. Singuratate. Frustrare."




"Singur in odaia incinsa, poti cobori in fine in lumea ta, in adevaratul tau, in tot ce exista adanc si enigmatic in tine, daca esti in stare sa-ntampini cu acelasi curaj abjectia si sublimul, dezastrul si mantuirea, arhanghelul si estropiatul..."



"Am ramas secole acolo, explorand in toate directiile, dand de perete toate usile si lasandu-le asa, cascate, in asfintitul etern. Urcand, coborand din palier in palier, neintalnind niciodata pe nimeni, negasind niciodata vreo legatura intre scenele ciudate, banale, triste, hazlii de dincolo de usi, uneori recunoscand cu o durere nostalgica locuri, incaperi sau peisaje... alteori desfacandu-mi-se in fata spatii indescifrabile, cu galerii, campanele si fatade lucioase de piatra, reflectand norii; ..."
 
De cate ori citesc pe Cartarescu, imi amintesc de copilarie si de anii de liceu petrecuti la internat; poate si vremurile de atunci au dat o aura... trista amintirilor; sau poate felul in care scrie el ma face sa fiu nostalgica. Nu m-am mai gandit de multa vreme la prietenii din copilarie; pe unii chiar i-am uitat, nici nu mai stiu cum ii cheama; dar imi amintesc jocurile cu ei si mai ales timpul - timpul care avea alta dimensiune, alta culoare, alt aer - poate chiar timpul copilariei, cand in joaca uiti de toate, de timp si de tine, de tot ce e in jur, te simti centrul unui univers atat de mare si totusi atat de mic, atat de puternic si totusi atat de firav incat se destrama asemeni unui balon de sapun cand te striga mama sa vii in casa ca s-a facut seara.